Chiar… oare avem visuri prea mari? Oare vrem prea multe la viaţa asta?
“Oo, în doi ani, o să ajung vedetă maare. Ca “X”, şi o să câştig mulţi bani, şi o să merg in Bamboo şi-mi găsesc pe unu acolo şi gata, n-am să mai mulg eu vaca la bunica la ţară.” Cu toţii avem astfel de dorinţe. Bine, poate nu chiar aşa, dar am spus-o şi eu într-un mod mai exagerat. Aspirăm să fim cât mai sus., vrem să fim cât mai buni, vrem să fim mulţumiţi cu noi, să oferim familiei (atunci când va fi) ce e mai bun, dar de multe ori, mulţi dintre noi gândim superficial. Uităm că pentru a ajunge acolo sus, sus trebuie să muncim mult, şi deşi poate că nu ne simţim chiar în stare de a ajunge pe propriile forţe acolo, încercăm să găsim alte metode.
Pe scurt, de multe ori, vrem totul pe tavă. Poate că, unii dintre noi tocmai din această cauză nu vom ajunge acolo, pentru că suntem prea orgolioşi, din diferite motive.
Toţi vrem şi strigăm sus şi tare că vrem o chiflă în stomac dar nu facem nimic. (Exemplu? -aici mă abat puţin de la subiect- Sunt atât de mulţi “cerşetori”, tineri, care nu au absolut nimic, ci doar lene. Lenea de a munci. Mai bine stau şi jelesc că am o familie de 10 fraţi şi o mamă văduvă decât să mă duc să muncesc! – dar asta, e altă poveste, o să revin în curând la subiectul ăsta.)
Revin la întrebarea mea, acum. Aspirăm oare prea sus?
LE: Şi uite, spunea şi Cabral (mă abţin de data asta de la alte porecle, da da!) despre faptul că oamenii uită să se bucure de lucrurile mici, lucrurile fără de care viaţa n-ar mai fi aşa parfumată cum e, şi despre ceea ce vorbeam mai sus, faptul că, citez, “oamenii îşi pun task-uri de neatins”. AICI
) ) 
